Numele satului trebuie considerat cel dintâi document privitor la vechimea localităţii. De origine slavă de tip vechi bulgaresc, el indică întemeierea aşezării în perioada când vechii bulgari şi-au exercitat influenţa în nordul Dunării: secolele IX-XIII.

Denumirea se analizează astfel: numele de persoană Bel(a) sau Bela (care are la bază adjectivul belu “alb”), deci “Albu“, + sufixul –inţ(i), căruia în română îi corespunde –eşti. Aşadar, echivalentul românesc al vechiului bulgar Belinţ ar fi Albeşti.

După unii istorici, satul nostru este amintit pentru prima oară într-un document din 1285, sub forma Becl. Cum însă ştiinţa limbii nu ne îndreptăţeşte cu nici un chip să vedem în acest cuvânt însuşi numele Belinţ, ne rămâne să acceptăm prima atestare a satului nostru în documente la 5 iulie 1369, sub forma Belenche (pronunţat Belentze), într-o diplomă a regelui maghiar Ludovic I de Anjou, redactată în limba latină la Visegrad (Ungaria). Prin acest act, cnejii români Ioan, Vladislav şi Petru, fiii lui Neacşa, sunt deposedaţi de moşiile lor, printre care şi Belinţul, în favoarea lui Benedict Heim, banul Bulgariei, şi a rudelor sale.

notă: studiul de mai sus aparţine domnului profesor Simion Dănilă